mostenire

Mergeam fără speranţă spre căinţă
Atunci când tu te-ai hotărât şi ai plecat
Acum nu simt decât pafum şi suferinţă
Şi locul gol pe care-n urmă l-ai lăsat.

Apoi, mereu e-un mâine care spală rana
Însă apare ea şi... caută ceea ce tu mi-ai luat,
Iar eu încerc să mă ascund în suferinţă
Dar inima-mi nu poate locui-n păcat.

Mă lupt, mă zbat şi mult mai des renunţ
Să cred că pot să ies din ceea ce tu ai format
Un gol în jurul meu, imens, pornind din mine,
E plata ce-o plăteşte sigur numai cel “uitat”.

Strâng gânduri, strâng speranţe şi strâng zori
Pentru aceea care, ca şi tine, va veni,
Să caute în mine ceea ce pe-un pact am dat,
Primind în mare schimb... parfum de suferinţă.