clipa

sufletul meu mă-ntreabă-adesea unde eşti.
şi uneori cu mai mult de-atât:
Tu! Cine eşti?
şi, cum de fără ea, tot mai trăieşti?
răspund atunci umil şi trist:
aici cred că greşeşti!

ai fost secunda dintr-un ceas
ce-a cutezat sa bata,
minutul orei care-a vrut
noaptea de zi să-mpartă.
însă era prea mult înca un ceas
printre atâtea zile
şi am ramas tăcuţi
să numărăm păcatele meschine,
eu … cu mine.

mi-e silă să te ştiu acolo
stând pe un culoar
mi-e mult mai mult de-atâta, mi-e egal
o umbră-am vrut să fiu,
la al tău suflet rar,
şi am sfârşit prin a fi umbră
…dar la un hoinar.

degeaba vii să cauţi
ce pe zâmbete-am schimbat,
tăcut, în fiecare zi, am tot amanetat
până la ultima secundă
care vrea ora să bată
şi-am ramas sec,
cu viaţa-mi toată-mprumutată.

n-ai bani, n-ai aur,
nici măcar un suflet nu mai ai,
să poţi răscumpăra ce am vândut
în fiecare zi de mai
şi de-ai avea, oricum,
nu cred că sunt pe lista “de salvat”
sau nici macar nu mai contez,
sunt oricum dezarmat.

am doar un ochi, o mână
şi jumate’ de speranţă
să pot lupta şi pentru tine
în această dură viaţă
rămân ascuns în spatele angoasei
provocata de durere
şi-astept vorace să amestec
vin pelin cu miere.