Asternute

Asternute


Chiar dacă-i frig şi vântul bate înspre pleoape
tot nu-mi usucă dorul meu de doi,
chiar şi acum când, ceas de ceas, te am aproape
mi-e dor de tine, chiar mai rău, mi-e înmulţit cu noi!

Te văd visând, te simt adesea tresărind copilareşte,
în nopţile în care-s eu cu mine-n mintea mea
şi tot nu pot să cred că umbra-ţi mi se potriveşte
atăt de bine, peste-nvechita lume-a mea.

De-ar fi având acuma cineva curajul
să sufle gânduri peste ochii tăi atât de liniştiţi
aş rupe-ndată de pe-a vieţii mele gajul
şi peste tine-aş pune-oşteni de zâmbet, împietriţi.


Sotiei mele, andreea
21.04.2007